Edgar Allan Poe – Annabel Lee

Edgar Allan Poe – Annabel Lee

De demult s-a-ntîmplat, de demult...
Era lîngă-o mare cu ape-argintii,
O fecioară trăia, şi poate c-o ştiţi,
O fecioară, Annabel Lee ;
Şi trăia doar c-un gînd - s-o iubesc mereu,
Şi trăia - să mă poată iubi.

Eu - un copil - şi ea un copil,
Lîngă-o mare cu ape-argintii,
Ne iubeam ca un cîntec mai presus de iubire
Ca un cîntec - Annabel Lee ;
Şi priveau, pizmuind preacurata iubire,
Chiar serafii de sus, din tării.

Şi aşa s-a-ntîmplat că-ntr-o zi, demult,
Lîngă marea cu ape-argintii
Un vînt de pustiu s-a iscat dintr-un nor,
îngheţînd-o pe Annabel Lee ;
Măritele-i neamuri au dus-o departe.
Departe de mine, spre miazăzi,
Şi-au închis-o în mormîntul de piatră,
Lîngă-o mare cu ape-argintii.

Chiar serafii, nicicînd fericiţi ca noi,
Pizmuindu-ne priveau din tării -
Da, aşa s-a-ntîmplat (şi cu toţii o ştiu
Lîngă marea cu ape-argintii)
Că-ntr-o noapte un vînt se-abătu, geros,
îngheţînd, ucigînd pe Annabel Lee.

Dar iubirea ne-a fost mai presus de iubirea
Celor mai bătrîni decît noi, doi copii -
Celor mai înţelepţi decît noi, doi copii -
Şi nici îngerii de sus, din tării,
Nici demonii din funduri de-ocean
N-au să poată vreodată visul meu despărţi
De-al frumoasei Annabel Lee.

Şi, prin noapte, urcînd, luna-mi pare un gînd
Al fecioarei Annabel Lee;
Şi din ochii stelari eu văd ochii ei mari,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Şi în fluxu-nnoptat lîngă ea stau culcat,
Lîngă draga, iubita, logodnica mea,
în mormîntul din ţărmuri pustii,
Lîngă ţărmuri cu valuri pustii.

(trad. Mihu Dragomir)